Mi-e dor de copilăria mea, de zilele în care nu îmi păsa de nimic, de acel zâmbet nevinovat ce-mi radia privirea, de toate năzdrăvăniile pe care le făceam.
Mi-e dor de prietenii mei din copilărie, de serile în care jucam “flori, fete şi băieţi“ sau “raţele şi vânătorii” sau ”frunza” sau ”’ţară, ţară vrem ostaşi” sau ”unu, doi, trei la perete stai”.
Mi-e dor şi de serile pierdute în faţa blocului sau în scara de bloc, când ne strângeam cu toţii sau de zilele în care ma jucam cu vecinii şi prietenii mei.
Mi-e dor să desenez cu creta pe asfaltul proaspăt curăţat de ploaie, să joc şotronul, să fac “casa păpuşii” împreună cu prietenele mele.
Mi-e dor să îmi umplu punga cu jucării şi să fug la mamaie şi tataie, să “gătesc” cu noroi şi iarbă, să “fur” corcoduşe şi caise.
Mi-e dor să stau cu orele în curtea şcolii şi să joc volei, baschet, fotbal. Să sar toate gardurile după mingii sau să cumpăr salam şi pâine şi să fac cu colegii mei “picnic” în podul şcolii.
Mi-e dor să învăţ poezii sau cântecele şi să fac curat pentru a sta mai mult afară.
Consider că aceasta este adevărata copilărie.
Atunci nu era “mess”, facebook, hi5.
Atunci nu mergeam la sala, dar ne urcam zilnic pe bara pe care se băteau covoare.
Atunci colecţionam timbre, casete şi nu aveam mobilul la gât, ci cheia.
Atunci nu ne dădeam “beep-uri”, ci suflam cornete de hârtie prin ţevi.
Atunci completam oracole, primeam scrisori parfumate, nu sms-uri.
Atunci era altfel...
Prin urmare, mi-e dor de tine...copilărie!
